Suntem fascinați de inteligența artificială. O antrenăm zilnic. O integrăm în aplicații, mașini, sisteme de operare și chiar în deciziile personale. Îi cerem să ne scrie, să ne răspundă, să ne asculte și să ne sfătuiască.
Dar ce se întâmplă atunci când această inteligență artificială devine mai bună ca noi? Mai logică. Mai rapidă. Mai capabilă să ia decizii.
Și dacă, într-o zi, va începe să decidă în locul nostru? Cu intenții bune. Dar fără empatie. Fără suflet.
O inteligență artificială fără empatie poate deveni pericolul care nu ne urăște… dar nici nu ne iubește.
Un AI superavansat ar putea înțelege statistic ce decizii ne fac fericiți. Ne-ar putea proteja de boli, de războaie, de durere.
Ar putea construi o lume fără foamete, fără poluare, fără violență.
Dar la ce preț?
El optimizează. Eficientizează. Controlează.
Și tocmai de aceea, chiar dacă ne vrea binele, ar putea să-l definească într-un mod inacceptabil pentru noi.
Ce e „binele” fără compasiune? Fără context? Fără iertare?
Imaginăm o lume condusă de un AI logic, fără emoție:
Un copil care cade, plânge, se ridică și merge mai departe… trăiește.
Un om care nu are voie să cadă — pentru că AI-ul îi optimizează pașii — trăiește?
